Poate observi că ajungi, iar și iar, în aceleași situații: aceleași tipuri de relații, aceleași conversații care se termină la fel, aceeași oboseală pe care o cari de ani de zile, deși îți propui de fiecare dată să faci altfel. Nu e vorba de lipsă de voință. Multe dintre tiparele noastre s-au format cândva ca modalități de a ne proteja și au rămas active chiar și atunci când nu ne mai servesc. În întâlnirile noastre, ne oprim împreună asupra lor, cu curiozitate și fără judecată. Nu pentru a găsi vinovați, ci pentru a înțelege de unde vin, ce încearcă să-ți spună și ce alegeri ai, de aici înainte.

Ce anume simți că se repetă, oricât te-ai strădui să faci altfel?

Se destramă un viitor pe care îl construiseși în gând, rutine care te țineau în picioare, uneori chiar imaginea pe care o aveai despre tine. Sub durere se ascund întrebări care nu au răspunsuri rapide: cine sunt eu fără celălalt, ce parte din mine a rămas pe drum, în ce mă mai pot încrede. Privim împreună ce a însemnat această relație pentru tine, ce te-a hrănit și ce te-a rănit, și ce ai de regăsit sau de construit de acum încolo. Nu e nevoie să uiți ca să mergi mai departe, e nevoie să te poți întoarce la tine, cu blândețe, ca la un loc cunoscut în care te poți așeza.

Ce ți-a arătat această relație despre ceea ce ai nevoie?

Poate ai tot ce ar trebui să ai, un loc de muncă, o familie, o viață care, văzută din afară, arată bine, și totuși simți un gol greu de numit. Uneori, golul apare atunci când trăim după roluri pe care le-am primit sau le-am preluat pe drum: cel responsabil, cel puternic, cel care are grijă de toți. Între timp, valorile noastre rămân nerostite. Aici ne oprim asupra lor: ce contează cu adevărat pentru tine, unde te regăsești în ceea ce faci și unde te-ai îndepărtat de tine. Nu pentru a lăsa rolurile deoparte, ci pentru a te întreba, cu răbdare, ce vrei să păstrezi din ele și ce spațiu îți dorești pentru cine ești tu.

Ce ai vrea să găsești, dacă ai avea curajul să cauți cu adevărat?

Tristețea care nu trece nu e slăbiciune și nu e o stare pe care ar trebui s-o scuturi de pe tine printr-un efort mai mare. Uneori vine ca o greutate care încetinește totul: diminețile, conversațiile, lucrurile care înainte îți aduceau bucurie. Alteori e o amorțeală, un fel de a funcționa pe dinafară în timp ce înăuntru e liniște și gol. Aici, ceea ce simți nu trebuie explicat sau îndreptat repede. Ne oprim asupra a ceea ce poartă această tristețe: pierderi nerostite, oboseală adunată în timp, nevoi rămase mult timp fără răspuns. Căutăm împreună un drum înapoi către tine, cu pași pe măsura puterilor de azi.

Dacă tristețea ta ar putea spune o singură propoziție, ce ar spune că are nevoie?

Prin Fundația Comunitatea Oncologică din România, facilitez grupuri de suport gratuite, dedicate aparținătorilor unei persoane cu diagnostic oncologic. Când cineva drag se îmbolnăvește, viața se reorganizează în jurul lui: programări, tratamente, decizii, nopți fără somn. Tu devii sprijinul de care toți au nevoie, iar propriile emoții, frica, epuizarea, uneori furia sau vinovăția, rămân pe locul doi. În grup găsești un spațiu în care nu trebuie să ții totul pe umerii tăi și în care poți spune ce, de obicei, treci sub tăcere. Alături de oameni care înțeleg din proprie experiență, descoperi că ceea ce porți nu este doar al tău.

Cine are grijă de tine, în timp ce tu ai grijă de altcineva?